Dacă ești obișnuit cu lecțiile de istorie în care cavalerii occidentali sunt niște eroi neprihăniți ce aduceau „lumină” în Orientul Întunecat, atunci Amin Maalouf are o veste pentru tine: lucrurile nu stau chiar așa. Cruciadele văzute de arabi este acel gen de carte care ia narațiunea clasică de război sfânt și o traduce, cu o subtilă ridicare din sprânceană, în limba realității orientale.
Maalouf scrie cu o eleganță de cronicar arab dintr-un birou de la Paris. Cu o ironie blândă dar fermă, el ne arată că pentru lumea arabă, cruciații nu erau niște nobili cavaleri în armură lucitoare, ci mai degrabă niște „barbari frenetici, flămânzi și surprinzător de murdari”, veniți cu pretenții divine și igienă îndoielnică.
Maalouf nu ne oferă o narațiune obiectivă în sensul vulgar al istoriografiei moderne, ci mai degrabă ne invită să stăruim într-o ascultare a glasului uitat al Celuilalt – un glas care nu doar contrazice, ci deconstruiește însuși temeiul pe care Europa s-a poziționat: aceea a misiunii civilizatoare.
Cruciadele, în această lumină (sau poate mai curând în acest crepuscul), nu apar ca o simplă confruntare între culturi, ci ca o criză de ființare a Occidentului. În goana după Pământul Sfânt, ființa însăși este uitată, iar voința de putere, mascată de haina religiei, devine modul de-a fi al cruciatului. În contrast, lumea arabă, așa cum o evocă cronici ignorate, trăiește drama nu doar a invaziei, ci a rupturii: între ce a fost și ce ar fi putut fi, între logos și sabie, între ospitalitate și cruzime.
Cartea lui Maalouf – departe de a fi o simplă revizuire istorică – se constituie ca o chemare la o gândire mai profundă asupra memoriei, asupra alterității și asupra pericolului uitării.
În cele din urmă, ceea ce ne întreabă această carte nu este „cine are dreptate?”, ci cum se întâmplă adevărul în istorie? Și poate că, tocmai ascultând această voce străină, vom putea întrevedea o cale de întoarcere la o înțelegere mai originară a ființei-în-comunitate, dincolo de război, dincolo de cucerire, dincolo de uitare.