Dileme de pe un arc de triumf. Sau despre arta reciclării politice

Printre nenumăratele monumente de piatră cu care Roma își copleșește vizitatorii asudați, sunt unele care refuză să fie simple decoruri pentru fotografii de vacanță, preferând să ridice dileme istorice aparent nerezolvate, dar fascinante.

Marea ironie a Arcului lui Constantin (inaugurat cu pompă în anul 315) este că, din punct de vedere artistic, el este un colaj. Un fel de Frankenstein din marmură. Ridicat în anul 315 pentru a celebra victoria lui Constantin asupra lui Maxențiu la Podul Milvius, bătălia aceea în care, spune legenda, împăratul a văzut o cruce pe cer și a auzit vorbele in hoc signo vinces, arcul omonim a fost construit în mare grabă, la doar câțiva ani după eveniment.

Iar graba se vede: o bună parte din reliefurile și statuile care îl împodobesc nu au fost sculptate pentru Constantin, ci preluate, cu tot respectul față de termen, de la monumente mai vechi, ale unor împărați precum Traian, Hadrian sau Marcus Aurelius. Dacă îndepărtezi basoreliefurile create special pentru Constantin care, să fim sinceri, sunt plate, rigide și trădează o decădere evidentă a meșteșugului față de perioada clasică, realizezi că tot ce este mai frumos pe acest arc aparține altora.

Medalioanele cu scene de vânătoare? Sunt din epoca lui Hadrian. Statuile de daci prizonieri care privesc galeș de sus? Sunt luate de la Traian. Reliefurile cu bătălii grandioase? Împrumutate (a se citi: smulse cu dalta) de pe un monument al lui Marcus Aurelius.

Pentru un privitor venit din România, arcul ascunde o surpriză aparte. Printre statuile luate cu împrumut de la monumentele mai vechi, pe atică, acolo sus, deasupra arcadelor, stau câteva figuri de prizonieri daci, îmbrăcați în straie tradiționale și purtând căciula recognoscibilă. Sunt sculpturi smulse, la propriu, de la un monument dedicat lui Traian, probabil de pe Forumul lui Traian, martori tăcuți ai războaielor daco-romane de la începutul secolului al II-lea. Practic, cucerirea Daciei lui Decebal, la o distanță de două secole de Constantin, a fost recrutată ca decor pentru gloria unui alt împărat, într-un alt secol, pentru o altă victorie.

Pentru un ochi contemporan, deprins cu rigorile drepturilor de autor, chestiunea seamănă a plagiat grosolan sau a vandalism instituționalizat. Cum se face că un împărat intrat în istorie drept „cel Mare” nu a fost capabil să-și angajeze proprii sculptori de geniu care să-i cioplească victoria de la zero? Răspunsul combină pragmatismul administrativ cu o subtilă strategie de marketing politic. Pe de o parte, Roma din secolul al IV-lea nu mai avea nici banii, nici atelierele din Epoca de Aur. Pe de altă parte, a te afișa cu „hainele” lui Traian sau Marcus Aurelius nu era o dovadă de sărăcie, ci o legitimare prin asociere. Constantin le spunea romanilor: „Priviți, nu sunt un uzurpator; sunt continuatorul celor mai buni dintre voi”. Trecutul era o resursă reciclabilă, exact ca ideologia.

Practica avea un nume: spolia și nu era considerată furt, ci altceva: o formă de continuitate. Punând chipul lui Traian lângă al său, Constantin nu se ascundea în spatele trecutului, ci și-l asuma ca pe o legitimare. Mesajul era limpede pentru oricine trecea pe sub arc: sunt urmașul lor, sunt la fel de mare.

Paradoxul de la firul ierbii

Mai e însă un detaliu care face din acest arc o dilemă vie. Constantin este cel care, prin Edictul de la Milano, a scos creștinismul din catacombe. Cu toate acestea, pe arcul său de triumf nu vei găsi nicio cruce, niciun pește, niciun simbol al noii credințe. În schimb, monumentul abundă în jertfe aduse lui Apollo, lui Hercule sau Dianei. Inscripția oficială vorbește ambiguu despre o victorie obținută „instinctu divinitatis” prin „inspirație divină”. O formulă atât de elastică încât putea însemna orice: și Dumnezeul creștinilor pentru tabăra cea nouă și Jupiter pentru aristocrația păgână din Senat, care încă finanța spectacolele din Colosseumul vecin.

Privit astfel, Arcul lui Constantin nu mai e doar un obiect de patrimoniu în fața căruia se fac fotografii cu zâmbetul pe buze. Este un monument dedicat ambiguității, o dovadă că istoria mare nu se scrie în alb și negru, ci în nuanțe de gri (sau, mă rog, de marmură îngălbenită de vreme). El ne arată că, adesea, marile cotituri ale civilizației se nasc din bucăți reciclate, din compromisuri teologice și din graba de a livra un rezultat înainte ca publicul să-și piardă răbdarea.

Am plecat de lângă arc lăsând în urmă un grup de turiști care ascultau, plictisiți, detalii despre bătălia de la Podul Milvius. Soarele continua să bată cu aceeași insolență peste dacii lui Traian, mutați abuziv pe arcul lui Constantin. Și mi-am spus că, în fond, monumentul acesta seamănă izbitor cu tranzițiile noastre moderne: vrem o lume nouă, dar o construim cu materialele vechi pe care le avem la îndemână, sperând că, sub un titlu pompos, publicul nu va observa îmbinările.