„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.” (Ioan 18:36)
Sunt momente în istorie când o singură semnătură schimbă felul în care o religie se raportează la lume. 28 februarie 380. Trei nume pe un document: Teodosie I, Grațian, Valentinian al II-lea. Câteva rânduri de text juridic, scrise în limbajul sec al cancelariei imperiale romane. Și totuși, acest edict — cunoscut ca Edictul de la Tesalonic sau Cunctos populos — avea să marcheze una dintre cele mai importante răsturnări din istoria creștinismului: momentul în care Biserica persecutată a devenit Biserica care are potențialul de a persecuta.
De la toleranță la obligativitate
Cu șaizeci și șapte de ani înainte, Edictul de la Milano (313) garantase, pentru prima dată, libertatea de a crede — atât pentru creștini și pentru păgâni. A fost un moment de respiro după secole de persecuții intermitente. Dar libertatea aceea nu avea să dureze ca principiu general. Prin Edictul de la Tesalonic, Teodosie I a făcut un pas pe care Constantin, cu toată aplecarea lui spre creștinism, nu îl făcuse: a transformat o anumită formulare a credinței — cea de la Niceea, despre Sfânta Treime — în singura formă legală de creștinism din tot Imperiul.
Cine nu se conforma nu mai era doar un eretic în ochii Bisericii, devenea un infractor în ochii statului.
Un împărat care voia să fie sigur
Există, în toată această poveste un detaliu mic, dar care spune multe: Teodosie nu s-a botezat decât în toamna anului 380, la treizeci și trei de ani — și abia după ce s-a asigurat că episcopul care avea să-l boteze nu era arian. Pentru el, credința nu era o chestiune abstractă. Era o linie clară, pe care voia să fie sigur că o respectă chiar înainte de a deveni el însuși membru al Bisericii.
La două zile după ce a intrat în Constantinopol ca împărat, l-a exilat pe episcopul arian al cetății și a numit în locul lui un episcop niceean. Mesajul era limpede pentru toată lumea: timpul ambiguității doctrinare s-a terminat.
Ce s-a pierdut atunci când Biserica a câștigat?
Aici e întrebarea care mă urmărește de fiecare dată când recitesc episodul: a fost un câștig pentru Biserică sau un împrumut cu o dobândă mult prea mare?
Pe termen scurt, edictul a dat Bisericii niceene un instrument formidabil. Arianismul, care câștigase teren mai bine de jumătate de secol și avea sprijinul unor împărați anteriori, a fost dezarmat aproape peste noapte — nu prin argument teologic, ci prin forța legii. Sinodul de la Constantinopol din 381, care a confirmat și dezvoltat crezul de la Niceea, s-a ținut într-un climat în care rezultatul era deja, practic, garantat de putere.
Dar instrumentul acesta nu poate fi folosit într-o singură direcție. O Biserică care acceptă brațul statului ca să-și impună credința corectă acceptă, implicit, ca același braț să fie folosit și împotriva ei de fiecare dată când alianța cu puterea se schimbă. Iar istoria Bizanțului avea să demonstreze exact asta, în mod repetat, în secolele care au urmat: împărați monofiziți, împărați iconoclaști, fiecare folosind aceeași logică pe care Teodosie o instituționalizase.
O întrebare care nu e doar despre secolul al IV-lea
Nu cred că putem citi episodul ăsta doar ca pe o curiozitate istorică. El pune o întrebare pe care fiecare generație e tentată să o evite: când Biserica are ocazia să folosească puterea ca să-și asigure victoria — chiar și o victorie pe care o crede dreaptă teologic —, ar trebui să o facă?
Teodosie a crezut că da. Și, privind strict rezultatul imediat, a avut „succes”: ortodoxia niceeană pe care el a impus-o e, în linii mari, cea pe care creștinismul răsăritean și apusean o mărturisesc și azi. Dar succesul acela a fost cumpărat cu o monedă pe care Evanghelia nu pare s-o recunoască — coerciția, exilul, pierderea bunurilor pentru cei care credeau diferit.
Cred că merită să stăm cu disconfortul acesta, nu să-l rezolvăm prea rapid. Pentru că aceeași tentație — de a căuta în puterea politică un aliat pentru adevărul pe care îl credem — nu a rămas în secolul al IV-lea.
Descoperă mai multe la Blocnotes.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.