Într-o zi toridă vară în timpul unei călătorii la Roma am intrat în biserica San Pietro in Vincoli. Și acolo, într-un colț relativ modest, mult mai puțin aglomerat decât ar merita, l-am găsit pe Moise. O statuie care pare că nu stă, ci urmează să se ridice.
Un mormânt atipic
Ironia din spatele acestei sculpturi e e că Moise a fost gândit de Michelangelo ca parte a unui proiect uriaș: mormântul papei Iulius al II-lea, conceput inițial cu peste patruzeci de statui, menit să rivalizeze ca amploare cu monumentele antichității. Din tot acel plan faraonic, comandat în 1505, a rămas, patruzeci de ani mai târziu, o versiune redusă drastic, cu doar câteva figuri finalizate. Moise e piesa centrală, deși ar fi trebuit să fie doar un detaliu secundar al ansamblului.
E aproape comic, dacă nu ar fi atât de amar: unul dintre cele mai copleșitoare portrete sculptate din istoria artei occidentale s-a născut dintr-un eșec: un compromis impus de bani, de politica de la Vatican și de moartea unui papă nerăbdător să fie comemorat mai repede decât permitea arta.
Ce mi s-a părut cel mai fascinant, n-a fost atât măiestria anatomiei, deși brațele și pieptul lui Moise au acea tensiune musculară aproape excesivă, tipică lui Michelangelo, care face marmura să pară că respiră. A fost privirea.
Moise nu se uită la tine. Se uită într-o parte, cu o intensitate care sugerează că tocmai a observat ceva ce l-a scos din fire. Se presupune că este sculptat în momentul coborârii de pe muntele Sinai, când găsește poporul evreu închinându-se la vițelul de aur. Mâna dreaptă, prinsă în bucle nesfârșite de barbă, pare gata să ia tăblițele Legii din poală și să le arunce. E un moment de dinaintea exploziei, înghețat exact în clipa de maximă tensiune — un truc pe care sculptorii îl realizează rar atât de convingător.
Legenda spune că Michelangelo însuși, după ce a finalizat statuia, ar fi lovit-o cu dalta peste genunchi, strigând „De ce nu vorbești?” Un mit, cel mai probabil, dar unul care spune ceva adevărat despre ambiția lui: să scoată din piatră nu o reprezentare, ci o prezență.
Ce caută coarnele pe capul lui Moise?
Un detaliu care surprinde mereu vizitatorii e acela al celor două „coarne” mici de pe fruntea lui Moise. Nu sunt un simbol satanic, cum s-a speculat naiv de-a lungul secolelor, și nici un simbol al puterii, ci consecința unei traduceri. Textul ebraic din Exod descrie fața lui Moise, la coborârea de pe munte, ca fiind karan— „radioasă”, „strălucitoare”. Ieronim, când a tradus Vulgata în secolul al IV-lea, a redat cuvântul drept cornuta— „cu coarne”, confuzie posibilă din cauza rădăcinii comune cu keren, care înseamnă și rază și corn. Un link cu explicație clară a etimologiei ebraice (keren/karan) și a alegerii lui Ieronim poate fi găsit aici: Israel Institute of Biblical Studies — „Did the face of Moses have horns?”
Timp de peste un mileniu, arta occidentală l-a înfățișat pe Moise cu coarne, urmând fidel eroarea unui filolog. Michelangelo nu a inventat nimic, a moștenit o greșeală și a sculptat-o cu atâta convingere, încât astăzi coarnele par mai degrabă un detaliu autentic decât o eroare.
Am ieșit din biserică înapoi în arșița Romei, cu senzația stranie că am lăsat în urmă pe cineva, nu ceva. Poate că exact asta face marea artă religioasă a Renașterii, dincolo de teologie și de comenzi papale: transformă o bucată de marmură de Carrara într-un martor. Un martor al unei mânii vechi de mii de ani, al unui proiect neterminat, al unei greșeli de traducere devenite canon și, pentru câteva minute, al unui turist obosit de căldură care privește fascinat așteptând, asemenea lui Michelangelo, ca marmura să prindă viață.
Descoperă mai multe la Blocnotes.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.