Estera 2.19 – 3.15
În primăvara anului 474 î.Hr., la Susa, un om aruncă zarul. Nu e un joc de societate, ci o decizie de stat. Haman, cel mai înalt demnitar al Imperiului Persan, vrea să afle în ce zi să-și pună în aplicare planul de nimicire a unui întreg popor. Cartea Esterei spune că a „aruncat pur, adică sorțul” (3.7), iar autorul explică termenul, fiindcă pentru cititorul evreu cuvântul era străin. Din el va apărea mai târziu sărbătoarea Purim.
Textul pune o întrebare mai veche decât Persia și mai actuală decât ne-ar plăcea nouă: cine conduce de fapt istoria? Cel care aruncă zarurile, cel care semnează decretele sau Cineva pe care nu-l vedem?
O poartă care chiar a existat
Capitolul 2 se încheie în felul în care se încheie multe relatări de curte: aproape fără să se întâmple ceva. Mardoheu „ședea la poarta împăratului”, adică avea o funcție oficială. Poarta era locul unde se judecau diverse pricini, se încheiau afaceri și se aflau veștile. Arheologii au dezgropat la Susa, în decembrie 1972, o poartă monumentală care se potrivește cu descrierea biblică.
Herodot, istoricul grec scrie că regii perși țineau evidența celor care le făcuseră un bine, numiți orosangai, „binefăcătorii regelui”. Faptul că Mardoheu descoperă un complot, iar numele lui ajunge în cronici (2:23), nu e o scenă exotică. Așa funcționa administrația persană. Povestea este scrisă din interiorul acelei lumi.
Cinci ani de liniște și un rang prea mare
Între încoronarea Esterei (2:16) și decretul lui Haman (3:7) trec cam cinci ani. Perioada aceea nu e lipsită de evenimente. Xerxes se întorsese de curând din campania din Grecia, cu flota învinsă la Salamina și armata bătută la Plataia. Un rege rănit în orgoliu are nevoie de oameni care să-l facă să se simtă din nou puternic. Un asemenea om apare chiar la începutul capitolului 3: Haman, promovat „deasupra tuturor”.
Textul pune alături două fapte. Mardoheu tocmai a salvat viața regelui și nu primește nimic. Haman tocmai a fost înălțat și nu a făcut, din câte știm, nimic. Cititorul simte nedreptatea înainte ca vreun personaj s-o spună.
De ce nu se închină Mardoheu?
Autorul nu ne spune, și e bine să recunoaștem asta. Explicația religioasă, „evreii se închină doar lui Dumnezeu”, sună spiritual, dar are o slăbiciune: mai târziu, Estera însăși se prosternează în fața regelui (8:3), fără ca textul s-o condamne. Persanii practicau proskynesis, un gest de respect față de superior, de la o plecăciune până la prosternare completă. Grecii îl vedeau ca pe un act de adorație, iar Herodot povestește că doi soli spartani, aduși la Xerxes, au refuzat cu încăpățânare să-l facă.
Răspunsul mai plauzibil se află în genealogii. Mardoheu era din tribul lui Beniamin, tribul lui Saul. Haman este numit agaghit, adică urmaș, real sau simbolic, al lui Agag, regele amaleciților pe care Saul îl cruțase împotriva poruncii lui Dumnezeu (1 Samuel 15). Amaleciții fuseseră primii care atacaseră Israelul după ieșirea din Egipt (Exod 17; Deuteronom 25:17-19). Deși trecuseră cinci secole, între cele două familii încă mai exista vechea datorie. Pentru Mardoheu, a se pleca înaintea regelui era una, a se pleca înaintea unui agaghit era cu totul altceva.
Cum se fabrică o catastrofă
Haman nu se mulțumește cu un singur om. Răzbunarea personală devine politică de stat. Observați cum își formulează acuzația: nu pomenește numele evreilor, ci vorbește despre „un popor” risipit, cu legi diferite, care nu se asimilează (3:8). Ambiguitatea este o armă. Cine nu poate fi identificat precis poate fi acuzat de orice.
Apoi vine suma: zece mii de talanți de argint. Un talant avea în jur de 30 kg, deci vorbim de aproximativ 300 de tone. Herodot estimează venitul anual al întregului imperiu la circa treizeci de mii de talanți. Haman oferă, așadar, aproape o treime din venitul anual al imperiului, ca să cumpere un genocid. Nu e generozitate, ci calcul. Averile celor uciși urmau să acopere cu dobândă ce plătise, iar regele era prezentat drept beneficiarul principal. Haman este un manipulator abil.
Mesagerii regali pornesc apoi cu decretul spre toate satrapiile, scris în limba fiecărui popor. Sistemul poștal persan, pe care Herodot îl admira, devine instrumentul morții. Data aleasă prin sorți este a 13-a zi din Nisan, ajunul Paștelui. Sărbătoarea eliberării din Egipt, nașterea poporului, se transformă într-o zi de teroare. Imperiul care citea viitorul în zaruri hotărâse deja cum se va sfârși.
Zarul și mâna
Aici vedem arta literară autorului. Pe parcursul întregului capitol, Dumnezeu nu e pomenit nici măcar o dată. Nu există vedenii, nu există minuni, nu apare nicio rugăciune. Totul pare aleatoriu: o regină aleasă într-un concurs de frumusețe, un complot descoperit întâmplător, un rang acordat fără motiv, un zar aruncat.
Dar chiar zarul este cheia. Haman crede că viitorul se poate citi prin hazard. Proverbe 16:33 îi răspunde direct: sorțul se aruncă în poală, dar hotărârea vine de la Domnul. David spusese același lucru cu secole înainte (Psalmul 16:5-6): nici măcar sorțul nu scapă de sub mâna lui Dumnezeu. Haman aruncă zarul, dar nu el decide cum cade. Dar nici Ahașveros nu înțelege mai bine, când îi spune lui Haman, în esență, că poporul e în mâna lui și poate face ce vrea (3:11). Proverbe 16:9 ne spune cum stau lucrurile cu adevărat: omul își plănuiește calea, dar Domnul îi îndreaptă pașii.
Ce învățăm din tăcerea lui Dumnezeu
Textul ne pune în față și întrebări incomode. Cum îi explici unei tinere că este luată în haremul unui rege străin? Cum îi explici lui Mardoheu că binele făcut nu i-a adus nimic? Cum explici ridicarea lui Haman? Ieremia pune aceeași întrebare: de ce propășește calea celor răi? Cartea Esterei nu răspunde cu o teorie. Ne arată o poveste în care evenimentele care par rupte între ele se leagă retrospectiv. Uneori înțelegem puțin, alteori nimic, iar uneori numai în urmă. Să descrii în detaliu cum lucrează Dumnezeu este un semn de lipsă de maturitate. Să recunoști cu modestie limitele propriei înțelegeri nu este.
Biblia mai are un exemplu. Cea mai mare nedreptate din istorie, condamnarea Celui nevinovat, a devenit mijlocul răscumpărării. Iosif spusese fraților lui: voi v-ați gândit la rău, dar Dumnezeu a plănuit-o spre bine (Geneza 50:20). Ce părea un capăt de drum a fost, de fapt, o punte.
O încheiere onestă
Să recunoaștem, nu trăim într-un moment în care existența noastră ca popor este amenințată din afară, așa că ne vine greu să simțim groaza din Susa. Dar nu e nevoie să trăim aceeași criză ca să înțelegem același adevăr. Nu suntem la mila hazardului, a economiei sau a liderilor abuzivi. Cel care scrie istoria nu este nici Haman, nici Ahașveros. Dumnezeu, aparent absent din text, conduce de fapt povestea, iar harul Lui se extinde dincolo de provocările noastre și ne oferă o pace care nu depinde de cine aruncă zarurile.
Descoperă mai multe la Blocnotes.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.