„Noi, cei care ne luptăm cu Dumnezeu” de Jordan Peterson sau Trânta cu Absolutul, categoria grea

Într-o epocă în care certitudinile (mai ales cele identitare sau morale) se livrează la pachet, pre-mestecate în postări de maximum 280 de caractere, să te apuci să scrii o exegeză biblico-psihologică de proporții monumentale pare, dacă nu o nebunie, măcar un act de curaj anacronic. Jordan B. Peterson, psihologul clinic transformat în profet cultural al zilelor noastre – iubit cu patimă de unii, detestat cu voluptate de alții –, nu se mai mulțumește să ne învețe, printre altele, cum să stăm drepți precum în cele 12 reguli de viață, carte despre care poate voi scrie cândva. În noua sa operă, Noi, cei care ne luptăm cu Dumnezeu, apărută la Editura Trei (We Who Wrestle with God – mărturisesc că îmi place mai mult varianta cu aliterație în engleză 🙂 )canadianul intră direct în ringul teologic.

Primul lucru care te izbește la acest volum nu este neapărat teza, ci greutatea sa fizică și intelectuală. Ai în față un „op” în toată regula: 576 de pagini dense, un tom masiv burdușit cu note de subsol meticuloase și o bibliografie care trădează ambiții academice extrem de serioase. Nu mai suntem pe teritoriul agil al self-help-ului, ci în zona grea a filosofiei religiei, acolo unde biologia evoluționistă dă mâna cu arhetipurile lui Jung, cu Dostoievski, cu Nietzsche și, evident, cu marii patriarhi ai Vechiului Testament.

Titlul însuși este o trimitere directă la episodul biblic al lui Iacov, cel care se luptă o noapte întreagă cu un înger (sau cu Dumnezeu însuși), alegându-se cu o binecuvântare, dar și cu un mers șchiopătat pe viață. De altfel, chiar numele primit de Iacov – Israel – înseamnă „cel care se luptă cu Dumnezeu”. Pentru Peterson, această metaforă este însăși definiția condiției umane occidentale: nu o supunere oarbă, dogmatică, ci o interogație permanentă, o confruntare agonizantă, dar necesară, cu sensul, cu suferința și cu idealul absolut.

Peterson citește Scriptura nu ca un teolog conservator (deși conservatorii îl revendică adesea), ci ca un clinician obsedat de utilitatea narativă a textului. Pentru el, relatările biblice sunt „hiper-adevărate” – adică sunt distilarea a mii de ani de experiență umană legată de supraviețuire, moralitate și ierarhie. Când scrie despre Cain și Abel, despre Avraam, despre Moise sau despre Iona în burta chitului ori despre eliberarea din Egipt, autorul nu caută dovezi arheologice, ci hărți psihologice care să ne împiedice să alunecăm în nihilismul contemporan.

Trebuie spus, însă, cu onestitatea pe care o presupune orice cronică, faptul că lectura ediției în limba română nu este scutită de mici suferințe pământene. Într-un text atât de stufos, în care nuanța terminologică face diferența dintre revelație teologică și jargon psihologic, dai, pe ici, pe colo, peste niște soluții de traducere ușor impudice. Acolo unde autorul operează cu un bisturiu conceptual, traducerea pare uneori că folosește un satâr, lăsând la vedere adaptări stângace sau formulări care te scot brusc din starea de grație a lecturii. Nu e o catastrofă care să compromită cartea, dar e genul de exprimare care te face să ridici din sprânceană și să te duci la originalul în engleză pentru a decoda ce a vrut, de fapt, să spună autorul.

În definitiv, Noi, cei care ne luptăm cu Dumnezeu (We Who Wrestle with God) este o carte incomodă și fascinantă, o construcție barocă a unui minți care refuză simplificările. Nu este o lectură de weekend și nici o pledoarie facilă pentru vreo religie instituționalizată. Este, mai degrabă, invitația la o luptă. Rămâne la latitudinea cititorului dacă, la finalul celor aproape 600 de pagini, va închide cartea simțindu-se binecuvântat, cu o viziune clarificată, sau dacă va ieși din această trântă intelectuală doar obosit și șchiopătând.