Cele șapte păcate capitale: FURIA

Termenul grecesc folosit pentru a desemna cel de-al patrulea păcat capital este orge, având ca echivalent în limba română o conotație ușor diferită, urgia. Termenul trebuie înțeles în sensul unei furii necontrolate, distructive. 

Perfidia acestui păcat constă în faptul că el pare aproape întrutotul justificat. Pe bună dreptate trebuie să ne mâniem pe inechități întâlnite în viața de zi cu zi . Și, parțial, așa ar trebui ă stea lucrurile. Suntem însetați după dreptate, după o dreaptă retribuție și după un tratament corect al semenilor și, mai ales, al propriei noastre persoane.

Dar nu despre indignare vorbim aici, ci despre ura în forma ei cea mai pură care îl macină în primul rând pe cel care o cultivă. Ea atacă înainte de toate inima, și la propriu și la figurat, contaminând orice urmă de umanitate, ca să nu merg prea departe. 

Apoi, mânia atacă ochiul. Îl orbește de-a dreptul întunecând orice urmă de lumină care ar putea evidenția o caracteristică pozitivă a persoanei asupra căreia este revărsată furia. 

Apoi, furia afectează dreapta judecată impulsionându-l pe cel care este călăuzit de ea să facă fapte necugetate. Să producă rău cu orice preț semeneului și să îi producă durere sub orice formă ar fi aceasta. 

În Predica de pe munte, mai exact în Mat. 5:21-22, Isus Hristos își avertizează auditoriul cu privire la furie și la rezultatele ei eterne. Efectele dramatice și imediate ale furiei sunt semnalate și în Psalmul 16:32, 37:8 sau în Iacov 1:19-20. Observați, vă rog, accentul de rigoare care cade nu doar pe acțiune, ci și pe limbaj.

Antidotul nu poate fi decât smerenia. Furia este sora hiperactivă a pizmei. Ea pune în practică ceea ce gândește mândria cu o forță teribilă și fără nicio logică. Smerenia dă naștere autocontrolului, iar autocontrolul lichidează furia.

Da, știu, nu este ușor.

Lasă un răspuns