În inima orașului Sansepolcro, într-o sală care altădată găzduia deciziile importante ale liderilor locali, tronează o frescă ce pare să țină timpul în loc – „Învierea” de Piero della Francesca. Realizată în anii 1460, această operă nu e doar artă, ci un manifest al speranței. Și nu e întâmplător că a fost pictată tocmai acolo unde se hotăra viitorul orașului – pentru că privirea lui Hristos, fixă și calmă, cere nu doar contemplare, ci și responsabilitate.
Compoziția are o structură clară, dar profundă: o piramidă vizuală. La bază, patru soldați adormiți, prinși într-un somn greu, aproape vinovat. Trupurile lor alcătuiesc temelia acestei construcții simbolice. Deasupra lor, Hristos se înalță dintr-un sarcofag clasic, vertical, echilibrat, monumental. Este centrul, vârful, forța. Din orice punct pornim cu privirea, ochii se vor opri la persoana Mântuitorului. În acest aranjament, piramida nu e doar o formă compozițională – e o idee: umanitatea căzută este martoră, fără să știe, la miracolul învierii.
Detaliile sunt tăcute dar grăitoare. În fundal, peisajul se desparte în două lumi: în stânga, copaci golași – o iarnă a sufletului; în dreapta, frunziș viu – începutul unei primăveri spirituale. Iar dacă te uiți cu atenție, unul dintre soldați pare să te privească – se crede că este chiar un autoportret al lui Piero. O apariție discretă, dar suficientă cât să ne amintească: artistul a fost martorul tăcut al acestei minuni.
Fresca a fost aproape pierdută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Doar o alegere inspirată – sau poate providențială – a unui ofițer britanic, Anthony Clarke, a salvat-o. El și-a amintit de cuvintele lui Aldous Huxley, care o numea „cea mai frumoasă pictură din lume”, și a ales să ignore ordinul de distrugere a localității și să cruțe astfel orașul. Uneori, o singură persoană poate opri o bombă cu o idee.