Civilizația spectacolului

Acesta este titlul unei colecții de articole scrise de Mario Vargas Llosa în care autorul deplânge triumful trivialității asupra realităților de care ne lovim în viața de zi cu zi. Lucrul cel mai trist este că civilizația spectacolului ne afectează în toate domeniile vieții mai mult decât ne imaginăm.

În esență, teza lui Vargas Llosa susține cu o nedisimulată întristare că pentru a avea impact trebuie să ne adresăm mai înainte de toate simțurilor. Experiențele senzoriale primează. Corolarul ideii este acela că experiența durează exact atâta timp cât sunt stimulate simțurile. Cu alte cuvinte, nu are persistență. 

De ce Da sau Nu?

De ce m-ar preocupa o astfel de temă atâta timp cât „cetățenia” mea este alta? Rezum în cele ce urmează câteva idei personale criticabile.

În primul rând pentru că, din câte putem observa, apreciem mai mult feeling-ul în detrimentul esenței. Putem îngurgita ușor idei bizare atâta timp cât sunt antrenate sentimentele.

În al doilea rând riscăm să pierdem interesul pentru idee în competiția cu imaginea si sunetul pentru a aminti aici doar doi dintre cei mai evidenți stimuli.

În al treilea rând, ne formăm inclusiv la nivel lingvistic, stereotipuri de genul „mi-am simțit bine” în loc de „mi se pare o idee validă”. Evident, nu trebuie să ducem în derizoriu ideea de confort sentimental. De rezonanță cu o idee.

În al patrulea rând, impactul și persistența sunt două noțiuni total distincte. Din ceea ce văd în jur, accentul cade preponderent pe impact și mult prea puțin pe persistență.

Între Da și Nu

Evident, nu contest importanța și locul ‘spectacolului’, al punerii în scenă a unor acțiuni de calitate și abordarea unui stil de viață auster doar de dragul respingerii cu orice preț a apelului la simțuri. La urma urmelor, acestea ne dau frecvent energia de a merge mai departe și de a înfrumuseța lumea în care trăim și lumea celor din jurul nostru. Echilibrul este o alternativă mult mai bună decât oricare dintre cele două extreme.

PS. Merită citită toată cartea fie doar și pentru a avea o idee despre felul în care un autor care se descrie pe sine ca fiind ateu înțelege, printre altele, rolul spiritualității.

Un comentariu la „Civilizația spectacolului”

  1. Dacă vorbim de lumea showbiz-ului, atunci ambele sunt importante. Artiștii in general se adresează sentimentelor. Din acestea ei își culeg aplauzele și laudele.

    Dacă vorbim de “spectacolul” în biserici, eu o sa fiu mai radical și spun așa: am căzut deja in capcana de a ne adresa simțurilor și nu sufletului. Am luat-o pe o panta greșita total! Duhul Sfânt și prerogrativul Său de convingere nu mai își găsește locul în desfășurarea unui “spectacol” – închinare. Este clar ca bisericile, mai ales in orașele mari, în orașele multiculturale Bisericile au luat-o pe nișa aceasta demult.

    Întrebarea care o ridic este aceasta:
    În “spectacolul – Închinare” dacă cuvântul predicat e la loc de cinste și predicat curat mai e problemă modalitatea de organizare și desfășurare a “spectacolului – Închinare?”

Lasă un răspuns