Ce pierdem când nu mai avem timp să pierdem timpul?

Mi-am dat seama recent, într-o dimineață în care ceasul părea să se fi înecat în cafea: nu mai știu să pierd timpul. Sau, mai exact, nu mai știu cum să o fac fără să mă simt vinovat. Când eram mic, timpul se pierdea singur. La joacă, la coadă la lapte sau în drum spre școală, printre frunzele care păreau a avea mai multă răbdare decât oamenii mari. Era un timp care nu cerea justificări. Poate și pentru că sufletul meu de copil simțea instinctiv că timpul nu e o marfă, ci un dar – așa cum spunea și Hristos: „Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6:34).

Astăzi, totul trebuie monetizat, planificat, convertit în ceva util. Dacă stai, „pierzi oportunități”. Dacă taci, „ratezi conversații”. Dacă citești o carte de plăcere, fără scop profesional, e un mic act de rebeliune. De fapt, nici nu mai suntem siguri ce înseamnă „a pierde timpul”. Să te uiți la cer? Să te plimbi fără țintă? Să stai pe o bancă și să nu faci nimic? Într-o epocă în care aplicațiile îți cronometrează respirațiile și pașii, orice clipă neproductivă pare o crimă împotriva propriei cariere.

Culmea e că toți ne plângem că nu avem timp. Dar când îl avem – în rarele vacanțe – ne panicăm. Îl umplem compulsiv. Ne facem „planuri de relaxare”, adică tot o formă de muncă. Ne punem obiective de weekend: să citim, să sortăm pozele din telefon, să ne cultivăm. Nici plictisul nu mai e ce-a fost: acum trebuie să fie „productiv”, „mindful”, eventual „instagramabil”.

Dar în toată această alergare după eficiență, nu cumva am pierdut ceva esențial? În Scriptură, Dumnezeu nu ne cheamă doar la muncă, ci și la odihnă. „Taci înaintea Domnului și nădăjduiește în El!” (Psalmul 37:7). Poate că „a pierde timpul” în felul cel bun înseamnă tocmai a-L lăsa pe Dumnezeu să ne vorbească în liniște. Nu în zgomotul notificărilor, ci în șoapta vântului, în căderea unei frunze, în simpla tăcere.

Ce s-ar întâmpla dacă am începe din nou să pierdem timpul cu adevărat? Fără vină, fără scop, fără aplicații. Dacă am sta pur și simplu privind oamenii trecând? Dacă am asculta ploaia ca și cum ar fi prima dată? Poate că acolo, în acel timp „irosit”, rezidă ceva din ce am uitat: un fel de tihnă care nu produce nimic, dar vindecă tot. Sau, poate, un spațiu în care sufletul poate respira și poate simți din nou prezența Domnului – care nu se grăbește niciodată și care ne iubește și când „nu facem nimic”.

Poate că pierderea ocazională a timpului e o formă de rezistență discretă. O mică revoltă împotriva tiraniei eficienței. Sau poate e doar un gest de igienă mentală. Dar mai presus de toate, poate fi o formă de întoarcere – spre sine, dar și spre Dumnezeu. Pentru că dacă nu ne reînvățăm să stăm în tihnă, în liniște, în zăbovire, riscăm să nu-L mai auzim deloc. Și atunci, nu pierdem doar timp. Ne pierdem pe noi.

Sursa foto.