Vechiul Testament

Există o întrebare pe care mulți creștini o evită nu pentru că ar fi periculoasă, ci pentru că răspunsul e mai complicat decât ne-am dori: cine a decis ce cărți intră în Biblie?

Întrebarea mi-a fost pusă prima dată nu la o conferință de specialitate, ci într-o conversație obișnuită, când cineva — cu un zâmbet care voia să spună mai mult — mi-a spus: „Știai că la un conciliu s-a votat ce e în Biblie?” Vaga mea impresie este că ea avea în spate lectura unor texte de ale lui Dan Brown. Era genul de afirmație care conține un sâmbure de adevăr dar și mult fum în jur. Și tocmai de aceea merită luată în serios.

Nu a votat nimeni. Sau, mai bine zis: nu e chiar atât de simplu.

Prima tentație este să răspunzi scurt: canonul nu a fost inventat de vreun conciliu, ci recunoscut. Există o diferență importantă între a decide că ceva e autoritar și a constata că ceva și-a demonstrat deja autoritatea în viața comunității. Dar această distincție, deși reală, riscă să simplifice prea mult un proces care a durat câteva secole și a implicat tensiuni, dezacorduri și alegeri reale.

Să luăm lucrurile pe rând.

Vechiul Testament: o moștenire primită, nu construită de la zero

Creștinismul primar n-a pornit de la zero în privința Scripturii. A moștenit o tradiție iudaică deja consolidată. Isus cita din „Lege și Profeți” — formulă care apare și în Luca 24:44 lărgită cu „Psalmii” — semn că în secolul I existau deja trei colecții recunoscute de texte care se bucurau de autoritate.

Aceste trei secțiuni poartă în ebraică numele de Tannakah— un acronim format din Torah (Legea), Nevi’im (Profeții) și Ketuvim (Scrierile). Nu e o structură inventată de rabini târzii: ea reflectă un proces organic de secole, în care diferite colecții de texte și-au câștigat treptat autoritate în viața comunității iudaice.

Cum a apărut Tora

Procesul a început — cel puțin în forma sa recognoscibilă — undeva în perioada postexilică, după întoarcerea din Babilon (secolul al VI-lea î.Hr.). Ezra citind public Legea în fața poporului (Neemia 8) e adesea invocat ca moment fondator: nu o scriere de la zero, ci o re-centrare a comunității în jurul unor texte deja existente și recunoscute. Pentateuhul — cele cinci cărți ale lui Moise — era deja un nucleu stabil.

Ce înseamnă asta în practică? Că nu a existat un „moment zero” în care cineva a decis că Geneza e Scriptură? Autoritatea Torei a crescut organic, prin uz liturgic, transmitere și recunoaștere comunitară — nu prin decret.

Profeții și Scrierile: un proces mai lent

Secțiunea Profeților a urmat treptat, consolidată în mare pe la secolul al III-lea î.Hr. Scrierile — secțiunea cea mai eterogenă, care include Psalmii, Proverbele, Iov, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor — au intrat în canon cel mai târziu și cu cele mai multe dezbateri.

Câteva cărți au generat controverse rabinice serioase: Eclesiastulpărea prea pesimist și filozofic, Cântarea Cântărilor era incomod de senzorială dacă n-o citeai alegoric, Esteranu menționează nici o dată numele lui Dumnezeu. Totuși, au rămas toate. Rabinul Akiva, la începutul secolului al II-lea d.Hr., apăra cu aprindere Cântarea Cântărilor: „toate scrierile sunt sfinte, dar Cântarea Cântărilor e Sfânta Sfintelor.”

Un loc important în această poveste e ocupat de presupusul „Sinod” de la Jamnia (Yavne), datat în jurul anului 90 d.Hr. Multă vreme s-a crezut că acolo rabinii au votat și „finalizat” canonul ebraic. Cercetările mai recente au arătat că această imagine e anacronică — Jamnia a fost mai degrabă o academie rabinică decât un conciliu decizional, iar discuțiile de acolo nu au creat canonul, ci au reflectat dezbateri despre cărți deja folosite de secole.

Apare o a doua Biblie: Septuaginta

Aici lucrurile devin și mai complicate, și mai interesante.

În jurul secolului al III-lea î.Hr., comunitatea iudaică din Alexandria — diaspora vorbitoare de greacă — a produs o traducere a Scripturilor ebraice în greacă, numită Septuaginta(LXX, de la cei „șaptezeci” de traducători, conform tradiției). Această traducere a inclus și cărți care nu se regăseau în canonul ebraic: Tobit, Iudita, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Sirah (Ecclesiasticul), Baruh, 1 și 2 Macabei, plus adăugiri la Daniel și Estera.

Primii creștini — inclusiv Pavel — citeau în greacă și citeau din Septuaginta. Când Pavel citează Scriptura în epistolele sale, citează de obicei din LXX. Când autorii Noului Testament fac trimiteri la Vechiul Testament, sursa e aproape invariabil Septuaginta. Creștinismul timpuriu s-a format cu această Biblie în mână.

Problema e că evreii, în special după conflictele cu creștinii care foloseau Septuaginta împotriva lor în dispute teologice, au început să se distanțeze de ea și să insiste pe textul ebraic ca normă. Cărțile deuterocanonice, care existau doar în greacă sau în traduceri, au început să fie privite cu suspiciune.

Luther și decizia protestantă

Când Martin Luther a tradus Biblia în germană în secolul al XVI-lea, s-a întors la canonul ebraic ca normă pentru Vechiul Testament. Cărțile deuterocanonice le-a plasat într-o secțiune separată, numite „apocrife” — nu Scriptură, dar utile pentru citire. Justificarea lui era că, dacă vrei să înțelegi Vechiul Testament, trebuie să pornești de la textul în care l-au scris evreii, nu de la traducerea lor grecească.

Decizia lui Luther n-a fost doar filologică. Era și teologică — și, trebuie spus, convenabilă. 2 Macabei 12:45 conține un pasaj care susține rugăciunea pentru morți și a servit ca argument catolic pentru doctrina Purgatorului. Tobitmenționează valoarea milosteniei ca ispășire. Reformatorii au respins aceste doctrine, iar cărțile care le susțineau au ieșit din canon odată cu ele.

Catolicii au replicat în același spirit: la Conciliul de la Trent (1546), ca răspuns direct la Reformă, au declarat oficial că deuterocanonicele fac parte din canon — o decizie pe care ei o prezintă ca reafirmare a tradiției, nu ca inovație. Ortodocșii au stabilit propriul canon la Sinodul de la Ierusalim din 1672, similar cu cel catolic în privința VT.

Deci: câte variante ale Vechiului Testament avem în uz?

Practic, trei versiuni în uz:

• Canonul protestant: 39 de cărți, identic cu Biblia ebraică (Tanakah)
• Canonul catolic: 46 de cărți (sau 45, dacă Ieremia și Plângerile se numără împreună)
• Canonul ortodox: similar cu cel catolic, cu mici variații între diferite tradiții ortodoxe

Cine are dreptate? E o diferență de criteriu: care tradiție de transmitere contează mai mult — textul ebraic sau practica Bisericii primare care citea Septuaginta? Ambele poziții au argumente serioase. Ambele au și puncte slabe. Iar faptul că această dezbatere n-a fost rezolvată în 500 de ani de la Reformă ar trebui să ne facă mai umili față de certitudinile noastre canonice.

---

În articolul următor vom afla despre formarea canonului Noului Testament.