Existențialiștii, prin definiție, se luptă cu absurditatea vieții, cu nonsensul existenței și cu nemulțumirea profundă față de lumea înconjurătoare, ca să nuanțăm doar câteva dintre trăirile lor. Într-o astfel de lume am întâlnit însă și existențialiști fericiți cu starea șn care se află, articulând răspunsuri pertinente la întrebări profunde legate de sensul vieții, de transformarea persoanei și de rolul nostru pe acest pământ.
Unul dintre cei mai optimiști și molipsitori existențialiști pe care i-am întâlnit, evident prin intermediul lecturii, este Viktor Frankl despre care am mai scris cu câteva zile în urmă în momentul în care am luat una dintre cărțile lui, Omul în căutarea sensului vieții. O recomand tuturor celor care se complac într-o stare dulceagă vis a vis de credința creștină, complet lipsită de realism.
Una dintre tezele lui majore este aceea că omul poate, și trebuie, în ciuda tuturor adversităților, să găsească un sens al existenței sale (mai ales) în suferință și situațiile absurde pe care le întâlnește de-a lungul vieții. Teza sa, în mod surprinzător pentru un existențialist, nu elimină din calcul credința și trăirile spirituale ale individului. Atâta timp cât acestea îi conferă individului un sens al existenței este de dorit ca persoana să caute sensul existenței sale în ele.
Pentru cei care sunt în căutarea unei lecturi provocatoare, recomand Omul în căutarea sensului vieții. nu aveți mimic de pierdut, din contră veți avea ceva de câștigat.
Descoperă mai multe la Blocnotes.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.