Într-o seară din septembrie 1931 a avut loc o discuție despre care nu știm foarte multe detalii, dar care a dus la o convertire de la teism la creștinism ce avea să influențeze literatura și apologetica secolului XX. Nu știm exact cum a decurs discuția. Nu există o transcriere, nu există note. Știm că a avut loc în timpul unei plimbări nocturne prin Oxford, că au participat Tolkien, Lewis și Hugo Dyson, și că a durat până la trei noaptea. Știm despre densitatea ei din ce au scris amândoi mai târziu — Lewis în autobiografia sa Surprised by Joy, Tolkien în eseul On Fairy-Stories și în poemul Mythopoeia, scris chiar ca răspuns la această conversație.
C.S. Lewis tocmai acceptase prin 1929 că există un Dumnezeu. Dar era blocat. Îi putea crede pe greci și romani că au simțit ceva real în miturile lor despre zei murind și înviind — Balder, Osiris, Adonis. Dar nu putea face saltul spre creștinism. Povestea lui Isus îi părea din aceeași materie ca și miturile păgâne: frumoasă, poate emoționantă, dar nu adevărată în sens istoric. Despre mituri în general spunea că sunt „minciuni poleite cu argint” — o formulare pe care Tolkien a preluat-o explicit în Mythopoeia ca punct de atac.
Argumentul lui Tolkien, reconstituit din scrierile sale ulterioare, mergea cam în această direcție: miturile păgâne nu sunt minciuni, ci sunt umane — și tocmai de aceea poartă urme de adevăr. Omul e creat după chipul unui Dumnezeu creator; instinctul de a țese povești despre moarte și înviere, despre sacrificiu și răscumpărare, nu e o invenție arbitrară, ci o oglindire imperfectă a ceva real. Umbrele dovedesc că există un obiect care le proiectează. Iar creștinismul nu e un mit ca toate celelalte — e mitul care s-a întrupat în istorie. E același tip de poveste, dar de data aceasta a chiar a trecut dincolo de text.
Lewis s-a convertit la creștinism câteva săptămâni mai târziu. Și totuși, cei doi au construit pe această fundație comună două lumi literare și teologice profund diferite.
Mitul adevărat vs. mitul transparent
Punctul de plecare e același: ficțiunea poate transmite adevăruri pe care argumentul rațional nu le poate atinge. Dar cum ajunge ficțiunea să facă asta — acolo fiecare pornește pe un drum diferit.
Tolkien credea că ficțiunea funcționează cel mai bine când nu e alegorică. El a urât alegoria toată viața — și asta e o decizie teologică, nu doar estetică. O alegorie îți spune: personajul A reprezintă conceptul B. Aslan e Isus, deci când Aslan moare și înviază, înțelegi Răscumpărarea. Tolkien considera că asta restrânge puterea ficțiunii. Îți dă răspunsul înaintea întrebării.
Tolkien voia altceva: o lume secundară atât de coerentă și reală în sine, încât prin trăirea ei să ajungi să simți lucruri adevărate despre lumea primară — fără să ți le explice nimeni. Nu trebuie să știi că Frodo și Sam care urcă Muntele Destinului cu o povară tot mai grea este o imagine a crucii pentru ca povara să te apese și pe tine. Nu trebuie să știi că intervenția lui Gollum în ultimul moment, când Frodo cedează, e ceea ce Tolkien numea eucatastrofă — răsturnarea bruscă și nemeritată spre bine — pentru ca acea scenă să îți provoace ceva ce seamănă cu harul.
Lewis era, dimpotrivă, explicit și intenționat. Nu îl deranja că Narniae o alegorie transparentă — ba chiar credea că tocmai transparența îi servea scopul. El voia să te ia prin surprindere: dacă nu poți să mai simți Învierea ca pe ceva real, poate poți s-o simți prima dată prin moartea și învierea unui leu. Și odată simțită acolo, poate că se poate întoarce și la Cel pe care Aslan Îl reprezintă.
Tolkien nu era convins. I-a reproșat lui Lewis că Narnia e un amestec haotic de mitologii — Moș Crăciun lângă fauni greci și un leu biblic — și că alegoria forțată slăbește, nu întărește, impactul. Lewis i-a răspuns, practic, că rezultatele îl contrazic. Cronicile din Narnia au dus mai mulți oameni spre credință decât orice tratat teologic scris vreodată.
Amândoi aveau dreptate. Sau, mai precis: funcționau pentru cititori diferiți.
Subcreația și apologetica: două înțelegeri ale artei creștine
Diferența dintre ei nu e doar estetică. E o diferență despre ce înseamnă să fii artist creștin.
Tolkien a articulat cel mai clar viziunea sa în eseul On Fairy-Stories (1947), unde introduce conceptul de subcreație. Omul e creat după chipul unui Creator. Instinctul de a crea lumi, personaje, narațiuni nu e o ciudățenie sau un lux — e ceva fundamental uman, o reflecție a naturii divine înscrisă în noi. Când Tolkien construia limbile elfilor, geografiile Pământului de Mijloc, genealogiile regilor Númenorului, nu se juca: sub-crea. Exercita ceva ce ținea de vocația lui cea mai profundă.
De aceea Tolkien nu putea accepta ficțiunea cu mesaj explicit. Dacă arta e subcreație, atunci ea trebuie să fie credincioasă propriilor legi — lumea creată trebuie să fie reală în sine, nu un vehicul pentru altceva. A folosi o poveste ca pretext pentru un mesaj e, în viziunea lui Tolkien, o corupere a actului creativ. Arta propagandistică — chiar și propaganda pentru adevăr — e o artă mai mică.
Lewis nu respingea conceptul de subcreație, dar el era, în primul rând, apologet. Avusese propria lui luptă cu ateismul, știa exact ce argumente funcționează și care nu, și credea cu tărie că ficțiunea poate face ceea ce argumentul nu reușește: poate pregăti inima. Creștinism pur și simplu și Problema durerii erau pentru intelectul sceptic. Narnia era pentru imaginație — a copiilor, dar și a adulților care și-au pierdut capacitatea de a simți.
În acest sens, Lewis e mai aproape de predicator decât Tolkien. Nu pentru că ficțiunea lui e mai slabă — Till We Have Faces e probabil cel mai profund roman pe care l-a scris vreodată, și e departe de orice alegorism facil. Ci pentru că Lewis credea că arta creștină trebuie să aibă o intenție apostolică: să deschidă uși, să pregătească terenul, să atragă.
Prietenia care i-a costat
Ar fi prea frumos dacă povestea s-ar termina cu cei doi bătrâni și fericiți, înconjurați de manuscrise și pipele lor, la Eagle and Child. N-a fost chiar așa.
Tolkien s-a simțit profund trădat când Lewis s-a convertit la anglicanism, nu la catolicism. Pentru Tolkien — care crescuse catolic, pierduse mama la nouă ani, fusese crescut de un preot catolic și văzuse în Euharistie centrul întregii vieți creștine — alegerea lui Lewis de a rămâne anglican era o jumătate de convertire. O ușă deschisă pe jumătate.
Lewis, la rândul lui, îl frustra pe Tolkien prin productivitatea lui enormă și prin succesul apologetic rapid. Tolkien agonizase ani de zile până a finalizat Stăpânul Inelelor, iar Lewis scrisese toate cele șapte volume din Narnia în șapte ani, plus zeci de cărți de apologetică. Tolkien aprecia că Lewis îi încurajase să continue cu Pământul de Mijloc — fără Lewis, Stăpânul Inelelor probabil că nu apărea niciodată. Dar nu putea să nu sesizeze că Lewis scria prea repede, prea mult, prea ușor.
Iar când Lewis s-a căsătorit cu Joy Davidman — o americancă divorțată — Tolkien s-a distanțat definitiv. Nu din judecată morală rece, ci din convingere religioasă sinceră: pentru un catolic, acea căsătorie era ilicită. Prietenia nu s-a rupt brusc, dar s-a subțiat până la tăcere.
Cei doi nu și-au mai citit manuscrisele înainte de publicare. Inklings-ul se dizolvase oricum pe la sfârșitul anilor ’40. Au rămas doi oameni care se respectau, care știau că își datorau unul altuia mai mult decât o prietenie intelectuală, și care nu mai aveau timp să repare distanța creată.
Lewis a murit pe 22 noiembrie 1963 — aceeași zi cu asasinarea lui Kennedy, ceea ce a făcut ca moartea lui să treacă aproape neobservată în presă. Tolkien a murit zece ani mai târziu, în 1973. Nu știm ce a simțit când a aflat despre moartea lui Lewis. Nu a scris nimic public.
Ce ne rămâne
Sunt tentat să spun că Tolkien și Lewis reprezintă două căi ale artei creștine care nu se exclud, ci se completează. Tolkien pentru cei care vor să fie duși într-o lume și să iasă de acolo cu ceva ce nu știau că aveau. Lewis pentru cei care vor să înțeleagă și să fie convinși.
Dar cred că e mai onest să spun altceva: amândoi au greșit câte ceva în judecata despre celălalt.
Tolkien a fost prea sever cu alegoria — Till We Have Faces al lui Lewis nu e mai puțin profund decât Stăpânul Inelelor, iar impactul lui spiritual asupra cititorilor e greu de negat. Lewis a fost poate prea grăbit uneori, prea sigur că știe ce funcționează apologetic — și asta i-a dat o anumită superficialitate în unele locuri pe care Tolkien o simțea corect.
Ceea ce rămâne, după toate dezbaterile și distanțele, e că amândoi au crezut un lucru pe care epoca lor — și a noastră — îl neagă cu furie: că imaginația poate fi o cale a cunoașterii. Nu un escapism, nu o jucărie, nu o terapie. O cale— ceva prin care poți ajunge la realități la care rațiunea discursivă nu poate ajunge singură.
Pentru o aprofundare a acestor teme, recomand On Fairy-Stories de Tolkien (eseul care conține tot miezul viziunii sale) și Surprins de bucurie de Lewis — autobiografia sa spirituală, care explică mai bine decât orice altceva de ce a ajuns să creadă ce a crezut și să scrie cum a scris.
Descoperă mai multe la Blocnotes.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.