Cu Philip Jenkins am mai interacționat și în Istoria pierdută a creștinismului despre care mă gândesc să scriu cu altă ocazie. Dar, de data aceasta, în Iisus, Dumnezeu și om (Jesus Wars în eng.), apărută la Editura Bookzone 2024 autorul este mult mai preocupat să prezinte tendințele de polarizare eclezială care nu sunt motivate neapărat de cele mai bune intenții de fiecare dată.
Interconexiuni politico-ecleziale
Ne întâlnim în carte, de pildă, cu un Chiril mult mai predispus să participe la jocuri politice decât suntem gata să admitem, iar uneori nu se dă în lături să folosească metode neortodoxe de reducere la tăcere a ereticilor.
Sunt amintite și contextele politico-sociale din preajma conciliilor precum și detalii care în mod evident aruncă o umbră întrucâtva nefastă asupra cristalizării unor doctrine. Pentru un cititor nefamiliarizat cu „simfonia bizantină” tot acest păienjeniș, ca să nu zic „networking”, eclezial ar putea părea bizar pentru o comunitate interesată mai degrabă de Împărăția cerurilor decât de o împărăție locală.
Realitatea este că interconexiunile dintre Biserică și putere sunt mult mai ample decât ne imaginăm, iar Jenkins excelează la acest capitol prin detaliile documentare oferite. Aflăm aici, de pildă, că încercarea de scoatere din scenă a nestorienilor și rezolvarea complicatei probleme a monofizitismului nu s-a datorat exclusiv argumentației teologico- filosofice, ci și unui complicat mecanism de represiune pus în mișcare de relația oarecum anacronic numită așa dintre Biserică – Stat.
În loc de concluzie
Deși este bine ancorată documentar și factual, cartea conține suficiente informații care îl pot intimida pe un cititor nespecializat în subtilități filosofico-teologice precum homoousios sau homoiousios, ori alte concepte specifice creștinismului calcedonian, ca să dau doar câteva exemple. În orice caz, chiar și în lipsa unor cunoștințe de specialitate, cititorul are la dispoziție anexe în care conceptele sunt explicate succint.