Prezentă pe teritoriul românesc de peste 100 de ani, confesiuna baptistă s-a luptat pentru a păstra de-a lungul istoriei sale principiile pe care a fost clădită această mișcare religioasă cu peste patru secole în urmă. Putem spune, consultând biografiile înaintașilor, și Viața misionarului Mihaly Kornya este exemplificatorie în acest sens, că baptiștii, voit sau nu, au urmat practica părinților apostolici atunci când vine vorba despre practicarea botezului, unul dintre elementele identitare ale confesiunii. Citim în ea că baptistul Kornya sau Cornea boteza credincioșii în ape curgătoare indiferent de anotimp. Întâmplător sau nu, credincioșii primului secol recomandau cu strictețe un astfel de botez: în apă curgătoare sau vie.
Remarcăm, de asemenea, o profundă aplecare înspre semeni, în sensul de implicare activă în viața indiviului sau a comunității locale. Consultând același documente cu valențe ușor hagiografice, remarcăm fapul că baptiștii secolului XIX și începutul secolului XX nu au rămas indiferenți la nevoile apărute atâta timp cât aceste nevoi nu presupuneau încălcarea principiilor spirituale care îi călăuzeau. Ajutorarea orfanului, a văduvei, a străinului și a celor mai nevoiași membri era un obicei, nicidecum o excepție, iar acțiunile umanitare nu erau condiționate de apartenența la comunitatea de credincioși.
Războiul pe care nu îl câștigă nimeni
Nu trebuie să uiăm că astăzi, piața practicilor liturgice este într-o continuă expansiune, iar menirea noastră nu ar trebui să fie restrângerea spectrului liturgic, ci mai degrabă mărturia comună a chestiunilor care coagulează mișcarea baptistă: botezul credinței prin afundare, preoția tuturor credincioșilor, separarea Bisericii de Stat, autonomia bisericii locale, Sfânta Treime, divinitatea lui Hristos, inspirația Scripturii și altele asemenea prezente, nu neapărat în ordinea enumerată mai sus, în documentul de căpătâi al mișcării baptiste din România. Și am numit aici Mărturisirea de credință. Toate celelalte elemente de natură praxiologică sunt realități fluide care se adaptează locului și vremurilor în care sunt puse în practică.
Crearea unor subculturi care anatemizează rapid orice abatere praxiologică nu este reacția cea mai potrivită atunci când se ivesc diferențe liturgice. Se duc mici războaie fratricide cu privire la stilul de închinare și la muzica corectă fundamentate de cele mai multe ori pe preferințele personale care divid comunități, se anatemizează grupuri care apartin diversei ecleziologii baptiste în numele unui împământenit stereotip al „căii înguste” care, de cele mai multe ori, nici măcar nu este ancorat teologic, ci doar ideologic și care nu mai ține cont de realitățile contemporane, defilând cu o idilică păstrare a tradiției înaintașilor într-o comunitate de credincioși care, culmea, nu ar trebui să fie puternic ancorată în tradiție.
Modelul baptist a fost considerat inovator la vremea aparitiei sale, printre altele, și din punct de vedere al înțelegerii și al practicării credinței, fapt care a dus la persecuții de durată atât din partea autorităților, dar mai ales din partea coreligionarilor. Era de neînchipuit atunci ca cineva să aibă o altă opțiune liturgică decât cea oficială. Și astfel se preia astăzi exact modelul împotriva căruia s-au ridicat baptiștii.
Ecumenici sau schismatici?
La fel ca orice altă mișcare creștină, și baptiștii se află în fata unor provocări culturale care țin mai degrabă de identitate decât de teologie. Strict institutional, baptiștii numără circa 100 000 de persoane la ora actuală în România, iar datele demografice nu sunt deloc încurajatoare dacă se mențin tendințele actuale.
În accest context nu își găsesc justificarea opțiunile fundamentalist schismatice ale unor lideri care luptă cu „tendințele lumești” prezente în viziunea lor în biserici pe de o parte, dar găsesc utilă, pe de altă parte, ancorarea în realitățile politico-economice mai mult decât este necesar. Viitorul nu poate fi abordat cu impact decât comunitar, alegând o cale de mijloc în care să încorporăm întreaga paletă liturgică baptistă, observând cu atenție realitățile culturale aflate permanent în schimbare, rămânând ancorați în realitățile teologice fundamentale și afirmând cu curaj libertatea de conștiință a individului indiferent dacă ea coincide sau nu cu a noastră.