Este deja cea de-a patra zi în tabără și lucrurile sunt oarecum predictibile. Intrăm în rutină. Este o zi liniștită, călduroasă. Oamenii încep să se adune deja la celebra coadă pentru micul dejun. Lucrările la instalațiile sanitare continuă. Astăzi este o parte relativ grea, de muncă brută. Trebuie continuată spargerea plăcii de beton armat începută cu o zi înainte. Urma să petrec mare parte din zi în zonă.
Munca merge destul de încet, dar avansează. Încep să se adune oamenii să vadă ce facem, să ne încurajeze și, surpriză totală, să ne roage să îi lăsăm să ne ajute. Prima dată i-am privit cu suspiciune convins că le arde de glumă. Dar oamenii insistă să ne ajute si le oferim acest prilej. Un tânăr suplu, înalt îmi cere să îi dau uneltele pentru că vrea să dea o mână de ajutor. Îi promit că îl las după ce își termină țigara pe care o fumează la jumătate de metru de mine. Continuă să fumeze tacticos, iar după ce stinge mucul rămas, ia ciocanul și spițul și începe să lovească sistematic. Privim curioși strategia omului. Până acum lucrasem după strategia deja patentată de alții: „pas cu pas”. Strategia lui diferă: „un pas mic pentru mine, un pas uriaș pentru omenire”. Bucăți mari de beton sunt dislocate în scurt timp. Treaba merge înainte și omul nu se oprește până când nu termină tot.
După această experiență, i-am întrebat de ce au insistat să ne ajute. Răspunsul mă surprinde oarecum întrucât situația era diferită în cazul altor ocupanți ai taberei. Oamenii au pornit la drum tocmai din Pakistan, e la granița cu India convinși că Europa are toate răspunsurile la problemele lor de natură economică. De șaizeci și cinci de zile se aflau în tabără unde nu aveau posibilitatea să lucreze nimic. Stăteau pur și simplu degeaba. Cele mai solicitante lucruri pe care le făceau erau să își spele hainele. Acasă lucrau în construcții. Erau obișnuiți cu munca grea. Aici nu aveau nimic de făcut. Unul dintre ei, inginer de meserie, după cum povestea, ne spune că visul lor este să ajungă în Occident să lucreze în construcții. Îi privesc și mă gândesc la cât de diferită este Europa pe care o știu eu, de cea pe care și-o imaginează ei.
Încheiem lucrarea la instalațiile sanitare și la plecare asistăm la un mic „joc”. Patru bărbați în toată firea, membri ai aceluiași grup etnic, încep ceva ce mie mi se pare o încăerare. Nasturii de la cămăși sar în toate părțile, iar cei care „pierd meciul” sfârșesc cu hainele sfâșiate. Partenerii mei de conversație care știu regulile „jocului” ne asigură că nu este nimic serios. Îi credem pe cuvânt și ne îndreptăm la bază unde identificăm alte nevoi. Astăzi ziua de voluntariat este mai scurtă. Plecăm din tabără pe la ora 15 și ne îndreptăm spre oraș pentru a observa refugiații într-un mediu diferit și pentru a interacționa cu ei. Orașul este pustiu la acea oră a zilei, iar printre puținele persoane care sunt la plimbare sunt imigranții.Unii se plimbă, alții se odihnesc, iar unii stau pe malul mării încercând să suplimenteze norma de hrană cu peștii care înoată în apele albastre ale Mării Egee. Interacționăm cu unii, alții ne privesc suspicioși. Reacțiile sunt diferite, dar nu neapărat surprinzătoare.
Pornim spre locul de cazare convinși că această parte a zilei a fost mai bună decât precedenta. Am avut oportunitatea de a interacționa nemijlocit cu refugiații într-un mediu mai puțin ostil decât cel din tabără. Este evident că dintre cei care vor ajunge în Occident, unii, cei mai puțini, este drept, se vor integra foarte ușor pe piața muncii, iar alții, culmea, cei care primesc cel mai ușor statutul de refugiat datorită poziționării geografice, vor prefera să importe un stil de viață oriental în locurile în care se vor stabili.
va urma