În cele trei ore și jumătate de mărturisiri, Frank Sheeran ne spune despre păcat, violență, familie și trădare.
Cu toate că dorește să trateze o temă nouă în film putem regăsi frecvente similitudini cu mult mai vechiul Nașul. The Irishman spune o poveste relativ similară în sensul că încearcă să facă o incursiune în lumea crimei organizate.
Personajul principal, Frank Sheeran a cărui meserie de bază este „zugrăvitul” cu toate sensurile pe care le implică terminologia se ocupă de zugrăvirea pereților în roșu, un alt substantiv care cere multă flexibilitate semantică.
Partea interesantă este că filmul se bazează la rândul lui pe o carte scrisă în urma unor mărturisiri făcute pe patul de moarte de adevăratul Frank Sheeran. Acesta a murit prin 2003.
Remarcăm atenția lui Scorsese pentru detalii legate de familie și de elemente identitare specifice teologiei catolice. Acestea sunt prezente în film și în viața lui Frank Sheeran, și nu doar a lui.
De altfel, interacțiunea lui Frank Sheeran spre sfârșitul vieții cu religia nu mai este ceva ocazional, ci un obicei împământenit. Un alt element interesant îl regăsim în momentul în care Frank își pregătește propria înmormântare și optează pentru a fi depus într-o criptă deasupra pământului întrucât opțiunile cealalte, adică incinerarea sau înmormântarea i se par „prea finale”.
Cu toată religiozitatea sa, Frank Sheeran nu regretă faptele din trecut. Astfel că la întrebarea preotului dacă are remușcări, acesta răspunde orecum dezinvolt că a încercat prin aceste confesiuni să stârnească ceva remușcări.
Un gând de final. Limbajul nu este punctul forte al filmului și nici scenele violente. Dar, la urma urmelor, la ce te-ai putea aștepta de la un film despre încrengăturile dintre mafia italiană și sindicatele acelor vremuri?