Romania 100: Patriotism, naționalism, excepționalism

România 100 este tema recurentă a acestor zile, luni sau chiar a anului care a marcat intrarea în ceea ce generic am numit anul centenarului și pe care fiecare l-a marcat așa cum a găsit de cuviință. Îndrăznesc să sintetizez trei direcții majore pe care le-am observat în cursul acestui ultim an atunci când vine vorba despre țara care mi-a oferit suficient de multe motive să îi fiu fiu recunoscător.

Patriotismul poate fi înțeles în termenii dragostei pentru țară în sensul împlinirii și al satisfacției produse de identificarea cu elementele specifice unei națiuni: limbă, cultură, locație geografică, etc.

Naționalismul presupune o dragoste pentru țară ce riscă să devină patologică atunci când ea se manifestă preponderent în detrimentul altora și nu ține cont de faptul că individul nu și-a adus o minimă contribuție la starea în care se află. Și ei sunt ceva, dar comparativ cu noi…

Excepționalismul este, în mare, teoria care susține că o națiune în cazul nostru este net superioară tuturor celorlalte și că ea joacă un rol salvator pentru toate celelalte culturi. Ideea a găsit relativ ușor adepți inclusiv în România interbelică, dar nu numai. Excepționaliștii nu au nimic de învățat de la ceilalți, ei au doar de oferit.

Celor care sunt atașați emoțional de ultimele două ideologii merită să le amintim ceea ce Apostolul Pavel, unul cu mult mai îndreptățit să își proclame temele naționalist-excepționaliste, alege să spună în urmă cu aproape două mii de ani: „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Galateni 3:28).

Creștinii își iubesc țara, oricare ar fi aceasta, dar mai presus, ei sunt atașați de Împărăție.  În această cheie cred că este mult mai legitim să ne bucurăm și să spunem La mulți ani România, la mulți ani dragi români!

Lasă un răspuns