Mitul sufletului pereche

Ideea că pentru fiecare persoană din lumea aceasta există una pereche într-un colț al lumii are ani vechime, dar nu are neapărat și un corespondent în realitate.

La origine, ideea ne parvine de la Plato care spunea, printre altele, prin gura lui Aristofan în Symposium, că Zeus s-a simțit amenințat de puterea ființelor umane androgine (cel de-al treilea sex), și a decis să le separe pentru a le slăbi influența. Androginii erau ființe cu patru mâini, patru picioare, două fețe care se uitau în direcții diferite. Date fiind aceste calități și altele asemenea, cumulate cu puterea și inteligența lor i-au determinat să comploteze împotriva zeilor să răstoarne orânduielile stabilite din vremuri imemoriale. În fața acestor gesturi de frondă, zeii ar fi putut să îi ucidă cum au făcut deja cu giganții, dar Zeus decide altfel. Anume să îi despartă în două părți complementare asemenea unui măr, slăbindu-i în felul acesta. Iar dacă situația o va impune, îi va separa încă odată. După cum se vede treaba, nu a mai fost nevoie. De tot acest proces s-a ocupat Apollo. După separare, fiecare parte a dorit-o intens pe cealaltă pentru a fi completă, iar viața a devenit o continuă căutare a perechii. Așa spune legenda. Personal cred că lucrurile stau altfel.

O primă problemă cu un astfel e mit este că el crează așteptări care sunt la fel de mitologice precum povestea descrisă anterior. Anume, că undeva în lumea aceasta trebuie neapărat să existe un corespondent sau o persoană complementară cu fiecare dintre noi. Realitatea este că, strict Scriptural vorbind, nu prea avem suport.

O altă problemă ar fi ideea indusă că nefiind căsătorite, persoanele în cauză sunt incomplete, inferioare celor căsătorite, lucru cu care iarăși nu sunt de acord. Ca fapt divers, putem aminti aici că nici Isus nu a fost căsătorit, dar asta nu îl determină pe niciun credincios serios să creadă că El a fost cumva incomplet.

O posibilă soluție ar fi nu să cauți sufletul pereche, ci să devii suflet pereche.

Lasă un răspuns