Green Book – stereotipurile din lupta cu stereotipurile

Recent câștigător al Globului de Aur, Green Book încearcă să spună povestea prieteniei dintre un alb și un afro-american care trebuie să se lupte cu stereotipurile americane care au stârnit atâtea valuri în ultima perioadă.

Pe scurt, un american cu origini italiene, lipsit de educație și de cultură, un individ care nu este în stare să scrie corect nici măcar cuvinte elementare, insensibil la manifestările culturale de orice fel ar fi ele, heterosexual, căsătorit, doi copii și familist convins (rețineți asta, este important), rasist până în măduva oaselor alături de întreaga parte masculină a familiei, cam bătăuș, hoț, golan de Bronx într-un cuvânt, își pierde slujba în urma unei încăierări (alt stereotip) cu alt bărbat alb (rețineți și asta, vă rog) într-un local newyorkez și ajunge în cele din urmă la un interviu pentru postul de șofer. Până aici totul pare (cât de cât) în regulă. Doar suntem în anii ’60. Mai exact ’62.

După ce dă ochii cu angajatorul, planurile sale par să pice. Era un individ de culoare care avea nevoie de un sofer și ceva mai mult. Care individ, spre deosebire de alb, avea o vastă cultură și educație, trei doctorate la activ, pianist de talie mondială, poliglot (engleză, rusă și culmea, italiană!), divorțat, cu înclinații homosexuale (rețineți și asta, face parte dintre stereotipurile aruncate în luptă), trebuie să meargă în partea de sud a Statelor Unite să susțină o serie de concerte aproape pro bono, pentru a demonstra lumii că ‘geniul nu este suficient’ când vine vorba despre lupta împotriva discriminării afro-americanilor.

În periplul lor cei doi interacționează și încearcă să se schimbe unul pe celălalt din punct de vedere ideologic, dar după cum se vede la final, italianul este cel educat în sensul că scapă de rasism. Și bine face!

Ceea ce îmi pare cumva anapoda este faptul că filmul pornește în lupta împotriva stereotipurilor care au fragmentat societatea americană aruncând în luptă alte stereotipuri despre care am vorbit în primele paragrafe plus altele mult mai subtile cum ar fi acela că toți angajații bogătașilor vizitați sunt afro-americani, proprietarii sunt oarecum lipsiți de educație și extrem de atașați de valorile lor culturale care le spun că albii și afro-americanii nu pot folosi aceleași încăperi, polițiștii, mai ales cei din sud, sunt lipsiți de orice sensibilitate rasială ca să folosim un eufemism, și altele asemenea.

Per ansamblu, privit critic, filmul te ajută să înțelegi mai bine că nu poți lupta împotriva unor stereotipuri, înlocuindu-le și inoculând altele. Cred, de asemenea, că lucrurile sunt mult mai complexe decât o simplificare de genul alb / negru precum cea propusă, paleta cromatică fiind mai extinsă decât suntem tentați să acceptăm indiferent de palierul ideologic pe care ne situăm.

PS. Da, a existat chiar și o carte Green Book, ce propunea un traseu lipsit de pericole pentru afro-americanii care călătoreau prin Statele Unite.

Lasă un răspuns