Foarte scurt istoric
Initial, cele șapte păcate capitale erau opt și au apărut în scrierile lui Evagrie Ponticul, traduse în latină de Ioan Cassianul, dar au fost popularizate și asumate ca atare de Biserica Apuseană după anul 590.
Taxonomia propusă de papa Grigore I a devenit standardul a ceea ce cunoaștem astăzi drept cele șapte păcate capitale. Ele sunt numite capitale pentru că sunt mama tuturor celorlalte păcate. Lista este recunoscută în bisericile protestante, catolice și răsăritene.
Lista este următoarea: trufia, lăcomia, invidia, furia, desfrânarea, îmbuibarea, lenea.
Trufia
Probabil că ați remarcat deja lipsa de pe listă a crimei, un păcat îngrozitor pentru mintea omului modern și care este pedepsit ca atare de către legislația penală pe drept.
În aceeași notă, s-ar putea să fie unele persoane surprinse de faptul că în capul listei se află trufia. Și ordinea nu este deloc aleatorie! Un păcat care nu are corespondent penal. Nu am auzit încă despre nimeni care să fi fost pedepsit pentru trufie. Și totuși, ocupă deloc onorantul loc I.
Trufia (hubris în greacă sau superbia în latină) este prima pentru că persoana atinsă de acest viciu intră în competiție directă cu Dumnezeu căutând cu aviditate atenția și implicit, aprobarea tuturor.
Trufia are diferite forme de manifestare începând cu, dar fără a se limita la, autoproslăvire, comparație cu alții în vederea accentuării propriilor calități, a propriilor realizări și a unei drepte conduite în materie de credință și practică vis a vis de semeni.
Trufia nu își vede sau are tendința de a minimaliza propriile defecte. Trufia știe totul, nu are dileme, nu acceptă că nu este administratorul adevărurilor absolute. Trufia nu are puterea de a spune nu știu sau îmi pare rău. Omul trufaș are la degetul mic tainele credinței. Trufia amplifică la dimensiuni hiperbolice erorile semenilor uitând în același timp propriile neputințe și lacune. Persoana atinsă de trufie se crede generatorul standardelor în materie de spiritualitate sau praxiologie. Omul trufaș crede că este un veritabil trendsetter și nu se ferește să spună asta cu o șocantă insolență.
Trufia pervertește într-un mod inimaginabil dreapta judecată și devine astfel mama tuturor viciilor. Nu-i de mirare că autori precum Icabod Spencer sau Jonathan Edwards au semnalat această ispită perfidă în scrierile lor.
Rugăciunea omului trufaș va fi totdeauna de genul: „Doamne, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca ceilalți…” în timp ce rugăciunea omului smerit este totdeauna, „Ai milă de mine, păcătosul…”
va urma