Cei doi Papi. Filmul.

Să scrii despre filmul The Two Popes în urma recent stârnitului pseudoscandal ecumenic e un demers care comportă ceva riscuri, dar mă aventurez să descriu o mică parte dintre trăirile pe care le-a generat vizionarea „peliculei”. Înainte de toate, Anthony Hopkins joacă foarte credibil rolul lui Benedict, deși nici Francisc nu este interpretat mai putin bine. 

Dincolo însă de jocul actorilor, filmul ne spune o poveste, în care descoperim, romantat, dimensiunea umană a persoanelor aflate vremelnic în fruntea Bisericii Catolice. Benedict, ușor rigid, un stereotip, aș zice, al neamtului educat, gata să apere în orice clipă liniile teologice trasate în timp. El este întruchiparea omului care simte povara discursului ex cathedra. În partea cealaltă a spectrului se află Francisc, portretizat mult mai uman, mai jovial, gata să intre în vorbă cu oricine și gata să recunoască infailibilitatea naturii umane de care este legat ontologic. 

Remarc faptul că filmul, atât cât mi-a fost dat să înțeleg, nu are pretenția de a prezenta într-un mod infailibil biografiile celor două personaje. În plus față de toate acestea, am o oarecare reticență cu privire la prezentarea elogioasă pe care Netflix o face lui Francisc. Pe alocuri, aceasta îmbrăcând tente ușor socialiste după gusturile mele. Vezi, de pildă, lupta acestuia împotriva sărăciei sau discursurile împotriva opresiunii, teme recurente în teologia eliberării de sorginte sud-americană. Lipsește tema discursului urii și a discriminării pe bază de rasă pentru a se alinia tendințelor actuale. Și este bine că este așa. 

Filmul nu poate ocoli, dată fiind tematica, subiectele religioase sau scandalurile vremii: tăcerea papei Benedict cu privire la cazurile de molestare și frământarile spirituale ale papei Francisc când vine vorba lipsa intervenției lui Dumnezeu în timpul războiului care a măcinat Argentina și care a făcut peste 30 000 de victime. De asemenea, remarc și faptul că filmul este condimentat cu o scenă în care ambele personaje sunt prinse într-un scurt tango. 

În final, am putea încerca să înțelegem că realitățile din jurul nostru sunt mult mai complexe decât alb și negru, iar efortul nostru ar trebui să fie acela de a distinge între nuanțele unei palete cromatice mai largi.


PS Sper să fiu înteles de vizitatorii care obișnuiesc să citească într-o gamă ecumenică textul. Nu este nici pe departe infailibil. 

Distribuie

Lasă un răspuns