Călători la porțile speranței (III)

Moria campEste deja cea de-a treia zi pe care o petrecem în tabără. Consideram că am văzut ce era de văzut și că nu mai puteam afla ceva ce mă poate surprinde. Mă înșelam după cum aveam să aflu la sfârșitul zilei. Încă de la prima oră, căldura se așterne peste corturile care adăpostesc familii sau grupuri de oameni. Unii dintre ei încă stau în corturi când trecem pe culoarul lasat pe aleea principală, iar de dincolo de pânză se aud plânsete de copii, semn că ei deja sunt gata să iasă la lumină. Tabăra începe să prindă viață. Este ora la care vin voluntarii și angajații. Se anunță o zi liniștită, mai ales că este sâmbătă.

După adunara obișnuită și instructajul scurt, fiecare știe ce are de făcut în această zi. Pornim de la prima oră la activități conștienți că întârzirea nu face decât să ne prelungească activitatea la orele amiezii când soarele este mai arzător. Una dintre voluntare mă roagă să o însoțesc la unul dintre corturi întrucât sunt ceva probleme, iar locatarii nu reușesc să se exprime inteligibil. Luăm stațiile cu noi și pornim să vedem despre ce este vorba. Ajunși la fața locului identificăm ușor problema. Unul dintre corturi este așezat în pantă, iar locatarii lui, patru africani, pornesc la vale peste vecinii lor afgani în timpul nopții. Găsim trei soluții pentru rezolvare problemei: ancorarea cortului, schimbarea poziției de dormit a ocupanților lui, adică cu capul spre deal sau mutarea. Niciuna dintre ele nu le este pe plac. Încercăm o variantă de compromis ce presupune mutarea fiecărui cort. Doar africanii o aprobă. Afganii ne spun prin semne că este imposibil. Lângă cortul lor este suficient loc să se poată muta, nu zece centimetri cât ar fi fost de ajuns, ci o jumătate e metru. Nu vor să facă acest lucru cu niciun chip. Argumentul lor: este un om în cort. După îndelungi parlamentări decid să mute cortul cu zece centimetri, apoi brusc îi întreabă pe africani dacă vor să facă schimb. Aceștia, mirați, mă privesc. Îi încurajez spunându-le că este o propunere pe care eu aș accepta-o pe loc. Lucru care se și întâmplă. Acum toată lumea are loc. Pentru moment.

Cealaltă echipă muncește deja la instalațiile sanitare cu elan. Lucrarea înaintează destul de încet. Să spargi o placă de beton armat nu este un lucru tocmai ușor când singurele unelte pe care le ai sunt un ciocan și un șpiț iar placa are 15-20 cm grosime. Trei bărbați fac cu schimbul asistați de o audiență de pakistanezi și africani. Încet, încet, până la finalul zilei va fi terminată partea pentru ziua de azi. Între timp, între privitorii afgani are loc un joc, după cum mi s-a spus. Mie mi s-a părut o mică luptă, dar privitorii au insistat că este doar un joc. La sfârșitul „jocului” învinsul pleacă împleticindu-se.

Între timp, trebuiesc numărate și puse pe hartă corturile existente. Pe lângă această muncă, trebuiesc identificați nou veniții pentru a primi produse de strictă necesitate. Nu este ușor pentru că și cei vechi au nevoie de aceste produse. Și în plus, se cer haine. Acest proces este unul laborios întrucât presupune găsirea marimilor potrivite pentru fiecare persoană în parte.

Spre seară, când mă retrag pentru o scurtă pauză, aflu istoria unui soldat sirian kurd care a luptat în războiul care încă se desfășoară în Siria, dar care a dezertat și a ajuns în Turcia. Acolo, fiind prins de autorități a fost aruncat în închisoare pe motiv că era refugiat kurd. Evadează și de aici după 21 de zile și apoi ajunge în Grecia cu una dintre bărcile care traversaseră marea în urmă cu 65 de zile. De la el aflu că timpul nu se măsoară în luni, ci în zile. Îmi spune asta într-o engleză foarte bună și îl întreb de curiozitate dacă mai știe și alte limbi. Dacă e să mă iau după el, ar vorbi cinci limbi străine. După discuția cu el, observ un tânăr care pare că intenționează să îmi spună ceva. Îmi fac timp pentru el și aflu, șoptit la ureche, un mic secret: este creștin. Și se bucură că a scăpat cu viață din iadu din țara lui. Îl încurajez. Urma să îl reîntâlnesc.

Spre sfârșitul zilei urma să fac cunoștință cu unul dintre aspectele culturii arabe pe care nu îl întâlnești în cultura vestică. O femeie cu trei copii de maxim patru ani, ne cere un cort în care să stea. Este întrebată dacă este căsătorită și unde a stat până atunci și aflăm că a stat împreună cu o altă femeie care avea patru copiii cam de aceeași vârstă cu ai ei dar că nu mai puteau sta împreună. Primul motiv este să ne gândim că nu au loc în cort. Aflăm că nu aceasta era problema. Mai erau corturi în care stăteau familii cu cinci sau șase copii minori. Încet, încet aflăm de la traducătoare că femeile erau soțiile aceluiași bărbat care reușise cumva să ajungă într-o țară Europa occidentală, iar ele nu mai doresc să stea împreună. Inițial am crezut că este vorba despre o eroare de traducere și am cerut lămuriri suplimentare. Nu era vorba despre nicio eroare. Ele chiar erau soțiile aceluiași bărbat. În același timp. În discuții ulterioare am aflat că aceasta nu era neapărat o practică neobișnuită, ci un mod normal de viață.

În drumul spre hotel mă gânesc la ciocnirea civilizațiilor și la felul în care vom reacționa la anumite cutume cu care ne vom întâlni. Nu cred că este o misiune ușoară armonizarea celor două stiluri de viață, dar nici imposibilă. Din perspectivă creștină, aceasta pare o situație ireconciliabilă. Cu toate acestea, nu imposibil de rezolvat. Mă gândesc deja la ce mai pot afla în zilele următoare.

va urma

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *