Călători la porțile speranței (II)

img_0570O săptămână în tabăra de refugiați din Moria, Lesvos

Seara anterioară am aflat că în ziua următoare, la prima oră, trebuie să ne prezentăm la porțile taberei din Moria cu legitimațiile de rigoare. Cum drumul până acolo dura o oră și câteva minute, ne-am trezit pe la 6.00, am pregătit micul dejun, câte două sandvișuri pe care urma să le mâncăm la prânz afară din tabără și o cafea. La 6.45 am pornit și am ajuns cu zece minute înainte de ora 8 la poarta taberei care era de fapt o unitate militară transformată în cămin provizoriu pentru refugiați.

Întâlnirea cu refugiații

Soarele era destul de puternic la ora dimineții, iar noi surprinși de ce vedeam. În fața ochilor se înălța un gard de beton armat plus o plasă de sârmă, iar în vârful gardului colacii de sârmă ghimpată. O fortăreață în adevăratul sens al cuvântului. Am pornit spre intrare cu legitimațiile la vedere și am pășit pe drumul care duce în tabără alături de alți voluntari acreditați. În momentul în care am coborât din mașină ne-a lovit un miros greu de canalizare care urma să ne însoțească pe tot parcursul săptămânii.

Am pornit spre poarta taberei și, după prima barieră, la circa o sută de metri, am început să vedem corturile așezate chiar acolo, pe marginea drumului. Erau corturi de camping în care stăteau între patru și șase persoane sau câte o familie cu copii. În mod uzual, corturile respective sunt folosite pentru două persoane, dar niciunul nu găzduia doar atât. Toate erau supra-aglomerate. Principalul motiv era acela că foarte puțini refugiați părăseau tabăra cu destinația Europa. Circa cinci șase persoane erau chemate la interviu într-o zi. Numele lor erau anunțate la megafoane de câteva ori pe zi. Chemarea la interviu nu garanta plecarea în Europa.

Încet-încet locul devenea tot mai aglomerat, iar marea de corturi multicoloră devenea și mai evidentă pe măsură ce înaintam. Pe drumul spre cortul organizației care ne-a oferit posibilitatea de a activa ca voluntari, în marea de oameni am fost salutați cu un cald Bună Ziua de o persoană care se afla acolo la lucru. În acel veritabil Turn Babel în care auzeai engleză, franceză, germană, arabă, urdu, farsi, a fost o reală surpriză să fii salutat în limba ta maternă.

Am ajuns la locul de întâlnire, ni s-a făcut un scurt instructaj în care ni s-a comunicat că siguaranța este cheia principală și că nimeni nu poate umbla singur prin tabără. Un accesoriu important era și stația walkietalkie care trebuia ținută deschisă în permanență pentru comunicare. În cazul în care era anunțată evacuarea, lucru care s-a și întâmplat, după cum vom vedea, fiecare se deplasa spre una dintre cele două porți aflate în direcții opuse.

După instructaj a urmat împărțirea pe echipe și rezolvarea diferitelor situații stringente precum activități de identificare a noilor sosiți, găsirea unor locuri de cazare pentru ei, fapt ce era practic o misiune aproape imposibilă, reparații curente care au mobilizat cel puțin jumătate din echipă în anumite momente, preluarea comenzilor pentru haine și obiecte de strictă necesitate și alte activități conexe.

Oamenii din tabără

În momentul în care am pornit la activitățile noastre aveam să descoperim că se aflau în tabără afgani, pakistanezi, africani din Congo, Mali, Eritreea, Etiopia, sirieni, kurzi, sirieni palestinieni, yemeniți, caraibieni, sri lankezi. Fiecare popor cu obiceiurile sale și fiecare popor cu sensibilitățile proprii care puteau oricând degenera. Erau familii, oameni singuri, tineri, bătrâni, femei, copii, familii despărțite de distanță și călători singuratici și enigmatici spre destinații numai de ei știute.

Printre acești oameni am descoperit personaje pitorești, personaje pe care nu le poți întâlni decât într-un astfel de loc. Unii sunt enigmatici, alții abia așteaptă un semn să îți spună povestea lor dacă ești dispus să îi asculți. Printre ei, Ahmed* (numele nu este real), un sirian care a trăit peste 20 de ani în România, care cunoaște în detaliu cotloanele Bucureștiului, căsătorit cu o româncă și apoi separat de ea este gata să povestească cu noi o mulțime de lucruri într-o română inteligibilă cu un ineglabil accent arab. Pe el războiul l-a prins în Siria și acum dorește să ajungă în țara sa adoptivă. Momentan stă în tabără pentru că nu poate ajunge în țară. Aveam să ne întâlnim cu el pe tot parcursul săptămânii.

O altă persoană interesantă a fost un pakistanez care a lucrat ca avocat în țara lui, iar acum dorea să ajungă în Atena pentru că în Anglia îi era, după spusele lui, aproape imposibil. De la el am aflat cum a ajuns la Moria și tot de la el am aflat prețul plătit pentru această călătorie: circa 1500 de dolari din Turcia până aici. Acesta a fost prețul plătit de el pentru un loc în barcă. Alții, aveam să aflu, plătiseră ceva mai puțin, dacă 1000 de dolari poate fi considerată o sumă mică pentru traversarea unei porțiuni de apă de 6-7 km într-o barcă supra-aglomerată, îmbrăcat cu o vestă falsă care nu oferea nicio protecție. Dintre tovarășii lui de călătorie pieriseră patru, iar el și alți câțiva au reușit să pună piciorul pe uscat. Din Pakistan până la graniță a călătorit, după cum spune, 20 de zile cu trenul, mașina și, mai ales, pe jos.

Viața în tabără

Viața în tabără se împarte în trei mari momente marcate de cozi de sute de metri. Prima coadă începea la ora 9 când primeau micul dejun alcătuit în mare dintr-un croisant, un ou fiert și un suc de portocale într-o cutie de carton de 100 ml. Cele mai frecvente cuvinte pe care le auzeau erau: Stay in line for food! Cine ieșea din rând lua coada de la capăt. Era o formă de menținere a ordinii într-un loc atât de colorat din punct de vedere etnic. Cea de-a doua coadă se forma pe la 13.30 întrucât la 14.00 pe o căldură aprigă se distribuia prânzul: o supă și o mâncare halal. Toată hana distribuită era halal, adică respecta cerințele religiei musulmane. Cea de-a treia coadă se forma seara. Pe aceasta n-am văzut-o niciodată. Programul nostru se încheia la 16.00

Între micul dejun și prânz fiecare avea timp liber să își spele hainele, să își gătească dacă hrana distribuită nu era suficientă, și unii chiar își pregăteau mâncare în cuptoare de pământ făcute după metode tradiționale folosind drept combustibil vreascuri din jurul taberei dacă aveau bani să cumpere legume de la gheretele de la intrare.

Tot în prima zi de lucru în tabără am făcut cunoștință cu circa 90 de nou veniți care, după ce erau înregistrați pe teritoriul european trebuiau amplasați în corturile existente. Aveam să descopăr că aceasta este o misiune diplomatică laborioasă care trebuia să țină cont de multe elemente: primul criteriu era naționalitatea. Nu puteau sta naționalități diferite sub același acoperiș din motive lesne de înțeles. Apoi familiile erau tot timpul plasate împreună în condițiile în care locurile erau insuficiente. Toate acestea repectând principiul corectitudinii politice.

Un ultim element despre care vreau să amintesc este faptul că prima zi de lucru în tabără a picat vinerea, zi sfântă pentru musulmani. Cu această ocazie câteva zeci de bărbați din tabără și-au organizat un loc de închinare, iar în jurul prânzului perimetrul de circa 10 m x 10 m era plin de bărbați care se rugau. Creștinii, minoritari în tabără, se rezumau să stea fiecare pe unde putea.

Mă pregăteam să închei prima zi de activitate în tabără surprins cât de colorată poate fi uneori viața. De asemenea, am înțeles faptul că toți locuitorii taberei, nu mai erau călători, ci semi-prizonieri ai propriilor așteptări.

Va urma

Lasă un răspuns