Biblia și artele vizuale

Una dintre cele zece porunci, mai exact, porunca a doua este sintetizată sub următoarea formă:

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc neleguirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

De aici, există cititori care deduc faptul că Dumnezeu interzice orice formă de reprezentare artistică. Iar istoria ne ajută să ne reamintim clasica dispută dintre iconoduli și iconoclaști, adică a celor care acceptă reprezentările vizuale în context liturgic și cei ce le resping.

Punctul culminant al controversei a fost atins în secolele 8-9 când s-a tranșat, în cele din urmă, în favoarea primilor. În cele din urmă pentru că până atunci, taberele au obținut alternativ dreptul sau interdicția de a folosi imaginile în închinare, inclusiv în conciliile ecumenice. 

Istoria ne arată că, în timp, creștinismul de confesiune catolică și ortodoxă a preferat folosirea imaginilor în cadrul liturgic, în timp ce protestantismul a mers în direcție total opusă, pe alocuri chiar radicală pentru scurte perioade de timp. Cu timpul, chiar dacă protestanții au respins folosirea liturgică a imaginilor, printre cei mai mari colecționari de artă religioasă din secolele 16-17 se regăsesc antreprenorii protestanți. 

Cu toate acestea nu înseamnă neapărat că aceștia au abandonat iconoclasmul, ci pur și simplu au reconsiderat rolul imaginii în înțelegerea Sfintelor Scripturi. Astfel, patronate de protestanți, tipografiile au început să tipărească Biblii cu ilustrații care s-au răspândit cu repeziciune.

Ideea, așa cum cred că reiese din porunca menționată anterior, se referă la reprezentările grafice care rivalizează cu persoana lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte iau locul în închinare adevăratului Dumnezeu. Ele devin centrul concret al închinării, iar dragostea de Dumnezeu este înlocuită de dragostea pentru un obiect. Care în cazul de față se întâmplă să fie o imagine, dar poate fi la fel de bine un obiect de orice natură ar fi el sau poate chiar o persoană. Aceasta este, în înțelegerea personală, o formă toxică de închinare.

Distribuie

Lasă un răspuns